Despre carte, de Ana Muraru

Prima dată când am lecturat cartea, nu am știut nimic despre autoare. Mă întrebam des care a fost sursa de inspirație pentru un astfel de subiect, iar răspunsul, pe care l-am aflat în cele din urmă, mi-a adeverit bănuielile. Bineînțeles că nu vă voi dezvălui nimic, de ce să vă stric plăcerea de a-l afla singuri din indiciile din carte?

Inițial, primele capitole m-au dus cu gândul la Jocurile Foamei de Suzanne Collins sau la Gazda de Stephenie Meyer. O societatea împărțită în două: oamenii civilizați și libertinii. Necesitatea existenței acelui tip de centru, în care un anumit număr de femei sunt acolo având o singură responsabilitate: să nască, copiii lor urmând a fi vânduți, la propriu, familiilor care, cu nouă luni înainte, au comandat un copil. Tendința societății spre workaholism și reprimarea oricărei nevoi de a face altceva în afara scopului tău în viață, acela de a-ți îndeplini norma zilnică, pentru ca firma la care lucrezi să își atingă targetul, pentru ca Provincia din care faci parte să figureze cu statisticile pozitive.

Marea problemă a societății este lipsa locurilor de muncă, însă nu din cauză că acestea nu ar fi, ci pentru că oamenii, acei libertini, nu vor să muncească. Este de neconceput inutilitatea individului, prin rolul său de consumator, indirect proporțional cu rolul de producător. Tocmai de aceea, dincolo de eficiența efortului depus, este crucial ca fiecare persoană să aibă un loc de muncă. Sugestiv este cazul menajerei casei de pe plajă, care toată viața ei a făcut menajul acolo și continuaă în fiecare zi să-l facă. Faptul că de zece ani casa nu mai este locuită este un amănunt lipsit de importanță.

Am spus că fiecare persoană trebuie să aibă loc de muncă. Persoană, nu adult. Pentru că și copiii sunt sunt puși la treabă încă din scutec și folosiți la ședințe foto pentru diferite reclame: la haine, cărucioare, mobilier pentru copii etc. sau la reclame pentru ei înșiși. Sunt și copii necomandați de nimeni, care pot fi cumpărați după ce părinții le-au vizionat profilele în catalog.

După câteva capitole în care mi-am clarificat aspectul referitor la rolul esențial al individului în societate, mi-au trecut fulgerător prin minte anumite asemănări cu lumea evocată de personajele din Sint o babă comunistă de Dan Lungu, adică de perioada comunistă de la noi din România. Norme, rații, locuri de muncă pentru toată lumea, proscriși, corupție, tratamente preferențiale, dar mai ales prin scopul autorităților de a da bine, de a avea statisticile dorite cu orice preț, chiar și cu prețul abrutizării populației.

Povestea de față este despre Rena, mamă din centru, mamă fiind funcția ei, deși este impropriu-spus, pentru că mamele din centru doar nasc, fără a li se da șansa de a-și manifesta atitudinea maternă față de copiii lor. Rena evadează din centru cu speranța de a-și găsi copilul și de a întemeia o familie. Dar santinelele sunt pe urmele ei. Îi va putea Rena oferi copilului său familia pe care ea nu a avut-o niciodată sau va fi nevoită ca toată viața să se ascundă de santinele, pe de o parte, și de străini, pe de altă parte, care o recunosc după semnul distinctiv al mamelor din centru, după tatuajul verde de la gât?

Mulți dintre voi, la fel ca și mine, nu veți ști sursa de inspirație a autoarei atunci când veți citi cartea. Dar tocmai acesta este farmecul unui fantasy de succes: sentimentul pe care ți-l lasă la final și anume faptul că scenariul din carte poate deveni într-o zi chiar realitatea ta…

 

Anunțuri